Cade condeiul din mână,
E prea obosită privirea,
Rămâne acum amintirea
Ce-n suflet ceva mai îngână.
Cuvintele sunt prea puține
Ca să creeze sonete,
Nici proze și nici librete,
Catrene și nici terține.
Împrăștiată-i suflarea
Ce fuge mereu de osândă,
În noaptea tomnatică rece
Se pierde și reflectarea
A chipului ei din oglindă,
Se duce, se duce, se trece...