Căzut pe gânduri, într-o prăpastie de tăcere
Și fi'nd povara timpului pe cartea veche,
Mai răscolesc prin amintiri ce-mi sunt avere
Ascunse-n lada cea de lemn străveche.

Și cartea ruginită în scrum cu-ncetul se preface,
Iar buchiile obosite își pierd culoarea cea dintâi.
Nu-și pierde graiul și-nțelepciunea ce într-însa zace
Nici murmurul suav nu-și pierde cartea cea de căpătâi.

Aș vrea să fiu și eu ca cartea ce în timp se zbate,
Ca pururi vie suflarea să-i rămână.
Și amintirile aș vrea să-mi fie neuitate
Dar totuși, îngropate aș vrea să fie în țărână.

Și dacă timpul omorât-a cartea cea de taine plină
Și nu mai este chip din nou ca să trăiască,
Suflarea-mi din mucenicie poate să revină,
Și chiar din hades poate ca să se trezească.