Se-aude-un susur blând afară,
Se-aude vântul cum adie
Şi greieraşii intr-un cor,
Ce-şi cântă a lor melodie.

Afară este noapte deasă
Şi ora e deja târzie,
Iar eu tot stau si tot aştept,
Aştept ceva ca să mai vie.

Nici chiar adâncul cel din suflet
Nu se aşteaptă la ceva,
Dar el tot speră la-ntâmplare
Că nu va trece noapte sa.

Dar deodată o speranţă
A înviat într-un moment
Şi inima a fost cuprinsă
De-un flux puternic de curent.

Dar rece şi suspicios
A fost privită invierea,
Câci pentru-a câta oară iar,
Ea îşi tăgăduie puterea.

Şi chiar de am dorit nespus
Să prind speranţa înviată,
Ea nevăzută s-a făcut,
De parcă ar fi iarăşi moartă.

De ce speranţa iar învie
Ca şi o floare ce-i udată?
Şi mai apoi într-o clipire,
Ca să devină iar uscată?

De ce ea zborul iar îşi ia
Cu aripi mari de albatros,
Tot înălţindu-se mai sus,
Lăsându-mă pe mine jos?

Căci ea se naşte undeva,
Fiind de umbre tăinuită
Şi chiar de-omoară cineva,
Învie-n inima zdrobită.

Deja şi noaptea a tăcut
Şi greieraşii nu se-aud,
Iar eu tot stau, şi tot ascult
Doar al speranţei ecou surd.