Omule, vreau să-ţi spun cine eşti
Şi vreau să-ţi spun doar una,
Că-n lumea-aceasta în care trăieşti
Împărăţeşte minciuna!

Omule, ce nechibzuit mai eşti!
Te desfeţi în bogăţie.
Tu ai totul cât trăieşti,
Dar viaţa ta nu ţine-o veşnicie.

Acum tu vrei să te îmbogăţeşti
Şi îţi aduni tot ce-i mai bun din lume.
Dar vreau să-ţi dau un sfat şi-ţi spun,
Că totul e deşertăciune.

Tu câte vezi, de toate vreai să ai:
Bani, bogăţii şi chiar un nume;
Tu pentru avere totul dai,
Dar şi aceasta e deşertăciune.

Te intrebi: „Dar oare ce-am făcut?
În tot ce fac eu nu găsesc vre-un rău.”
Iar eu îţi spun un lucru de temut:
Tu – l-ai uitat pe Dumnezeu.

Omule, chiar nu-nţelegi că viaţa ta
E ca un abur ce apare
Şi de îndată cum a apărut
În clipa ceea şi dispare?

O, om prost şi fără raţiune!
Cum de-ndrăzneşti să spui: „Ce am făcut?”
Tu, te-ai aruncat în desfrânata lume,
De cel Preasfânt, tu teamă n-ai avut.


Hai vorbeşte, haide spune!
Ce ţi-a oferit această lume?
Oare nu eşti şi tu de-acord şi tu
Că totul e deşertăciune?

Cel Sfânt şi-Atotputernic,
El are grijă de viaţa ta,
Căci dacă-o clipă n-ar privi,
Tu n-ai mai fi şi n-ai mai exista.

Dezbracă-ţi haina de păcat
Şi nu mai fă ce este rău,
Căci prietenind cu lumea,
Te faci duşman cu Dumnezeu?