Foșnesc sub picioare frunze uscate
De tălpile mele fi'nd fărămițate.
În scrum auriu se prefac deodată,
Iar vântul ce geme îl spulberă-ndată.

De ploaie udate stau rupte, căzute,
Covoare de frunze pe-alei așternute,
Călcate-n picioare, de glod încărcate,
Cu haina tristeții stau înveșmântate.

O frunză sunt eu, bătută de vânt
Și ireversibil mă-ndrept spre pământ.
De tălpile unora voi fi călcat,
De ei fără milă voi fi fărămițat.

O frunză-n noroi și eu voi ajunge
Și ploaia de gheață mă va străpunge.
Ajunge-voi scrum în văzduh spulberat?
Sau de jos cineva mă va fi ridicat?