Eu urc o scară-orizontală
Ce pare fără de sfârşit
Eu urc într-una, urc mereu
Cu pas încet, cu pas grăbit.

Încerc să caut balustrada
Ca să mă ţin când bate vântul,
Dar ea i-atât, atât de joasă
Aproape-i una cu pământul.

Şi scara-şi ţine drumul lung
Cu parapetul ei ferat
Iar eu tot urc şi tot privesc
Spre orizont îngândurat.

Spre poala cerului mă-ndrept
Păşind pe treptele-i de lemn
Nu văd prin părţi nici un reper
Şi împrejur nu-i nici un semn.

Eu nu ştiu cât mai am de mers
Şi câte trepte să păşesc
Şi nu ştiu nici în care loc
Urcarea o să mi-o sfârşesc.